Sate componente

Amplasarea iniţială a satului a fost în zona din nordul aşezării actuale, zonă cunoscută sub numele de „La Cioate" sau „La Arşiţa". Atestarea acestei aşezări apare cu anul 1804, când 4 locuitori s-au asezat în poiana pădurii de la Arşita.
În anul 1840, în urma arderii pădurii (de aici şi denumirea de Arşiţa) aceşti locuitori au fost obligaţi să se mute pe amplasamentul actual al satului. Din surse neoficiale, se pare că aceştia s-au instalat iniţial în zona cunoscută sub numele de la pod la Măgureanu (valea Grădinarului).
Denumirea actuala de Valea Ursului se pare ca provine de la unul din aceşti patru locuitori ce avea numele de Ursu, denumire ce apare pentru prima dată în 1849.
O altă variantă spune că numele provine de la un vechi proprietar de pe moşia Giurgeni. Se pare că nu este exclusă nici varianta zoonimică, însă este puţin probabilă.
Satul s-a format pe partea boierească a moşiei Giurgeni, cu numele iniţial de Poienari, însă se precizează că în 1846 boierul Drăghici infiinţează acest sat pe moşia lui.

Forma şi trăsăturile actuale sunt date de evoluţia în timp, de-a lungul anilor, adică de evoluţia realităţilor istorice, geografice şi sociale prin care a trecut acest sat.
Aspectele legate de construirea şi prezentarea trăsăturilor unor instituţii vor apărea la un subcapitol destinat acestor aspecte.

SATUL BUCIUM

Satul Bucium îşi are începuturile în preajma anului 1730 însă prima atestare documentară este din anul 1806. Denumirea iniţială a fost de Ocolul de Jos.
Acest fapt este confirmat şi de articolul scris de profesorul Nicolae Stoicescu în Revista Mitropoliei Olteniei în care spune că în 1730 există în satul Bucium biserica cu hramul Sfântul Nicolae. În concluzie, satul exista înainte de aceasta dată.
Iniţial satul avea două locaţii diferite (două vetre), una pe amplasamentul actual iar cealaltă în zona Glodeni (Baba Ursa), locuinţele fiind nişte bordeie.
Din surse neoficiale se presupune că denumirea de Bucium a fost dată de boierul Iordache Ilschi care avea proprietăţi atât în zona aceasta cât şi în zona Bucium - Iaşi.
La ideea boierilor timpului s-a hotărât crearea unui singur nucleu de sat, pe amplasamentul actual, în sensul concentrării forţei de muncă boiereşti într-o singură locaţie.
Această strămutare a vetrei din Glodeni pe terenul actual s-a făcut în timpul boierilor Iordache Ilschi, Draghici, Rafael.
Provenienţa locuitorilor este diferită, unele familii fiind strămutate din alte locuri de către boieri pentru a acoperi deficitul de forţă de muncă existent. Astfel o parte dintre locuitori sunt autohtoni ca familiile Budică , Zubadică sau Rotaru, altele au fost aduse din zona Dorohoi dar şi din zona Dochia, ca familiile Moglan, Munteanu şi Mihăilă.
La populaţia satului s-au adunat şi familiile funcţionarilor boiereşti numiţi vechili sau harapnici.
În timpul domniei lui Cuza s-au efectuat împroprietăriri ale locuitorilor satului.
Din punct de vedere administrativ satul a fost în următoarele situaţii:
- inainte de 1900 aparţinea de centrul Oniceni;
- din 1902 aparţinea de comuna Chilii;
- după 1918 era centru cu sediul administrativ în casele lui Gherasim Fundeanu;
- după al doilea război mondial centrul a fost fixat la Valea Ursului;
- din 1949 aparţinea judeţului Roman;
- începând cu 1951-1952 , după împărţirea pe raioane şi regiuni, satul aparţinea de Raionul Negreşti, Regiunea Iaşi.
Ideea este că înainte de cel de al II- lea război mondial centrul administrativ local era mutat în funcţie de locaţia alesului local.
Această configuraţie este valabilă , parţial şi celorlalte sate din comună, dar apar şi diferenţe care vor fi prezentate într-un subcapitol aparte.

SATUL CHILII

Prima atestare a acestui sat este în 1580 însă nu pe vatra actuală ci undeva cu 1,5 km sud de amplasamentul actual, în zona văii Glodeni, satul numindu-se tot Glodeni.Tot acolo se afla şi biserica din lemn.
Prin anul 1810, un logofăt cu asentimentul secret al proprietarului moşiei Chilii a dat foc bisericii iar consecinţa a fost strămutarea sătenilor de pe acea vatră de sat pe vatra actuală, adică la locul numit Chilii.
Acest toponim îşi are rădăcinile în faptul că pe acest amplasament, cândva, se aflau chiliile unui schit de călugări dispărut.
Satul Chilii se formează şi se consolidează în timp în jurul conacului boieresc al moşiei Chilii.
Locuitorii satului erau clăcaşi pe moşia Chilii atât până la împroprietărirea din 1920 dar şi după aceea, într-o bună măsură, până în 1944. Un aspect aparte este existenţa familiilor de rromi lingurari din categoria acestora rămânând şi astăzi câteva familii dar care nu mai poartă tradiţiile specifice etniei.

SATUL GIURGENI

Are prima atestare în anul 1550, aici existând o moşie boierească (moşie matrice), loc pe care s-a format iniţial vatra satului.
În anul 1809 se atesta faptul că se înfiinţează schitul Giurgeni pe o parte răzăşească vândută episcopului Romanului pentru „ca să aibă Sfinţia Să a-şi face schiticel pe moşia aceasta".
Unul dintre întemeietorii satului a fost banul Dimitrie Draghici, proprietar al moşiei Valea Ursului.
În 1849 apare Giurgenii Boiereşti şi mai târziu în 1871 Giurgenii Mănăstireşti.
Cu siguranţă satul s-a format atât în jurul conacului boieresc cât şi în jurul schitului (mănăstirii), evoluând în timp până la fizionomia actuală.
Amintim faptul că între anii 1963-1990 a fost un sat cu caracter viticol, fiindcă la est de sat a existat o suprafaţă de 60 ha cultivată cu viţă de vie.

SATUL MUNCELUL DE JOS

Este un fost sat răzăşesc care cu siguranţă s-a înfiinţat pe timpul lui Ştefan cel Mare, însă prima atestare aparţine anului 1543, fiind o atestare indirectă, ce reiese dintr-un act de vânzare -cumpărare a unei moşii boiereşti. Astfel, în Almanahul Arhivistic, se menţionează că în 1543 copii lui Nadabaicu (Ştefan, Grigorie şi Ioan) din satul Muncelul de Jos au vândut teren agricol din moşia Drăgeşti, comuna Dămieneşti, unui medelnicer care administra moşia Drăgeşti.

De aici apare încă o dovadă în plus că satul exista cu mult înainte de acest eveniment.
Cu siguranţă , această informaţie a fost preluată mai târziu şi adaptată împrejurărilor, pentru că denumirea de Muncel apare mult mai târziu, prin anul 1772, fiind un toponim de origine slavă şi care denumeşte o înălţime dominantă a zonei.
Zona satului, odinioară, a fost împădurită, astăzi păstrându-se doar resturile codrilor seculari , ca Pădurea Fundul Şiştarilor şi După Deal.
Apar atestate moşiile Golani din 1871 şi Fundul Şiştarilor din 1830.
Pe parcurs, satul a avut nuclee denumite diferit, ca Muncelul de Jos şi Muncelul de Sus, denumiri ce s-au format ca urmare a diferenţei de poziţie altimetrică dintre ele.
Diviziunea denumită „Golani" provine de la faptul că satul a fost locuit de clacaşi (cei care munceau pe pământurile boiereşti).
Partea denumită Şiştari s-a construit pe moşia Giurgeni (1830). Denumirea de Şiştari
derivă din asemănarea zonei în care este amplasat satul cu a unei văi în formă de găvan (căldăruşă).
Evoluţia numerică a populaţiei dar şi a vetrei satului s-a modificat pe parcurs ca urmare
a alunecărilor de teren, războaie, migraţii spre oraş sau alte sate etc.
În apropierea satului a existat o livadă de 110 ha din care astăzi se mai păstrează puţin.